0
În cazul unui subsol inundat, alegerea pompei începe cu două întrebări: este sigur să intervii în spaţiul respectiv şi ce tip de apă trebuie evacuat?
Debitul mare este important, dar nu este suficient. Pompa trebuie să fie compatibilă cu apa evacuată, cu particulele pe care aceasta le conţine, cu nivelul apei şi cu traseul prin care va fi realizată evacuarea.
O pompă aleasă greşit poate avea un debit real mult mai mic decât cel aşteptat, se poate bloca din cauza impurităţilor sau poate lăsa pe pardoseală un nivel de apă mai mare decât ai anticipat.
Înaintea alegerii sau instalării pompei trebuie evaluat riscul electric.
Dacă apa a ajuns sau există posibilitatea să fi ajuns la prize, prelungitoare, cabluri, tablouri electrice, centrale, pompe, electrocasnice sau alte echipamente alimentate electric, nu intra în apă pentru a instala pompa şi nu manipula echipamente electrice din zona inundată.
Într-o asemenea situaţie, instalaţia trebuie adusă într-o stare sigură printr-o intervenţie realizată în condiţii corespunzătoare. Nu presupune că spaţiul este sigur doar pentru că o protecţie electrică ar trebui să declanşeze în cazul unui defect.
Dacă inundaţia este importantă, există risc electric, structural, biologic sau nu poţi identifica în siguranţă sursa apei, intervenţia trebuie lăsată personalului calificat sau serviciilor competente pentru situaţia respectivă.
Sursa apei este importantă atât pentru alegerea pompei, cât şi pentru siguranţa intervenţiei.
Un subsol se poate inunda, de exemplu, din cauza:
Aceste situaţii nu trebuie tratate automat în acelaşi mod. Apa provenită dintr-o infiltraţie nu are neapărat aceleaşi caracteristici şi riscuri ca apa provenită dintr-o refulare de canalizare.
În limbajul utilizat pentru pompe, termenii „apă curată” şi „apă murdară” descriu în primul rând tipul de lichid şi cantitatea sau dimensiunea impurităţilor pe care pompa este proiectată să le poată gestiona.
O pompă pentru apă relativ curată este destinată unui lichid fără particule solide de dimensiuni semnificative, în limitele declarate de producător.
O pompă submersibilă pentru ape murdare este construită pentru apă care poate conţine particule solide mai mari, însă dimensiunea maximă admisă trebuie verificată pentru modelul concret.
Nu toate pompele pentru ape murdare acceptă aceleaşi particule şi nici denumirea comercială „ape murdare” nu înseamnă că pompa poate evacua orice amestec de apă, nămol, fibre şi deşeuri.
Nu neapărat.
Apa provenită din precipitaţii poate ajunge în subsol relativ curată sau poate antrena pământ, nisip, frunze, resturi şi alte materiale, în funcţie de traseul prin care a pătruns.
De aceea, pompa nu trebuie aleasă doar după originea apei. Trebuie observat şi ce conţine efectiv apa care urmează să fie evacuată.
Dacă există particule vizibile sau sedimente, trebuie verificată dimensiunea maximă a solidelor acceptate de pompă şi domeniul de utilizare declarat de producător.
Da, dacă apa şi condiţiile de utilizare se încadrează în specificaţiile pompei.
O pompă destinată apei relativ curate poate fi potrivită atunci când apa nu conţine particule care depăşesc limitele admise şi când celelalte caracteristici ale pompei corespund aplicaţiei.
Dacă apa conţine nisip, nămol sau alte impurităţi, alegerea trebuie făcută mai atent. Materialele abrazive sau particulele neacceptate de pompă pot produce blocaje sau uzură şi pot afecta funcţionarea echipamentului.
Nu trebuie presupus că orice pompă pentru apă curată se va bloca imediat, dar nici nu trebuie utilizată în afara condiţiilor pentru care a fost proiectată.
Nu există o regulă potrivit căreia pentru orice inundaţie trebuie cumpărată automat o pompă pentru ape murdare.
Capacitatea de a permite trecerea unor particule mai mari este doar unul dintre criteriile de alegere.
Pentru evacuarea apei dintr-un subsol mai contează debitul la punctul real de funcţionare, înălţimea de pompare, nivelul minim la care poate lucra pompa, nivelul de apă rămas după drenaj, diametrul racordului, caracteristicile furtunului şi regimul de funcţionare permis.
O pompă pentru ape murdare poate fi potrivită pentru prima etapă a evacuării, dar poate să nu fie cea mai potrivită dacă obiectivul final este îndepărtarea apei până foarte aproape de nivelul pardoselii.
În documentaţia pompelor pentru drenaj poţi întâlni o specificaţie privind dimensiunea maximă admisă a particulelor solide.
Această caracteristică trebuie verificată pentru fiecare model şi nu trebuie presupusă din simpla denumire „pompă pentru ape murdare”.
O valoare declarată de producător nu trebuie interpretată nici ca o garanţie că pompa poate transporta fără probleme orice obiect care are aproximativ dimensiunea respectivă. Forma, consistenţa şi natura materialului pot conta.
Fibrele, materialele textile, obiectele neregulate sau amestecurile foarte încărcate pot avea un comportament diferit faţă de particulele pentru care pompa a fost proiectată.
Nu automat.
Există o diferenţă importantă între apă care conţine particule şi un amestec cu o concentraţie ridicată de nămol sau alte materiale solide.
Pe măsură ce concentraţia de solide creşte, proprietăţile lichidului şi solicitarea pompei se pot modifica. O pompă de drenaj pentru ape murdare nu trebuie considerată automat pompă pentru nămol.
Dacă pe fundul subsolului există un strat consistent de sediment, trebuie verificat dacă pompa este proiectată pentru asemenea condiţii. Utilizarea în afara domeniului specificat poate provoca blocarea sau uzarea echipamentului.
O refulare de canalizare trebuie tratată diferit de o simplă infiltraţie de apă.
Pe lângă problema evacuării, pot exista contaminanţi biologici şi materiale solide sau fibroase. În această situaţie, protecţia persoanelor şi igienizarea ulterioară a spaţiului devin elemente importante ale intervenţiei.
Nu presupune că orice pompă etichetată „pentru ape murdare” este potrivită pentru ape uzate. Pentru astfel de aplicaţii există pompe şi configuraţii constructive dedicate, iar compatibilitatea trebuie verificată în documentaţia producătorului.
Dacă există suspiciunea unei contaminări cu ape uzate, evită contactul direct şi tratează situaţia ca pe una cu risc suplimentar, nu doar ca pe o problemă de drenaj.
Debitul maxim nu este singura caracteristică importantă pentru un subsol inundat.
Trebuie verificat şi până la ce nivel poate pompa evacua apa în condiţiile prevăzute de producător.
Construcţia prizei de apă, poziţia pompei şi sistemul de comandă pot determina nivelul la care pompa încetează să mai evacueze eficient.
Astfel, două pompe cu debite maxime similare pot lăsa după drenaj niveluri diferite de apă pe pardoseală.
Nivelul rezidual este cantitatea sau înălţimea de apă care rămâne după ce pompa nu mai poate continua drenajul în condiţiile normale de funcţionare.
Acest parametru este relevant dacă obiectivul este să evacuezi cât mai multă apă de pe o pardoseală.
Unele pompe sunt proiectate pentru drenaj la nivel redus, în timp ce alte pompe pentru ape murdare au nevoie de un nivel mai mare pentru funcţionare.
O pompă cu debit maxim mai mare nu înseamnă automat că va lăsa mai puţină apă în subsol.
Multe pompe submersibile de drenaj utilizează un plutitor sau un alt sistem de detectare a nivelului apei pentru pornirea şi oprirea automată.
Acest lucru poate fi util atunci când nivelul apei variază şi pompa trebuie să pornească atunci când apa creşte.
În cazul unui plutitor mecanic, trebuie să existe spaţiu suficient pentru deplasarea acestuia. Într-un puţ îngust, într-un colţ sau lângă obstacole, mişcarea plutitorului poate fi limitată.
Nivelurile de pornire şi oprire, precum şi posibilitatea utilizării manuale, diferă între modele şi trebuie verificate în documentaţia pompei.
Pentru o estimare iniţială poţi porni de la suprafaţa inundată şi adâncimea medie a apei, dacă acestea pot fi determinate în siguranţă.
Volumul aproximativ rezultă din relaţia dintre suprafaţă şi adâncimea medie a stratului de apă. Această estimare poate ajuta la înţelegerea ordinului de mărime al volumului care trebuie evacuat.
În cazul unei infiltraţii active, volumul deja acumulat reprezintă însă doar o parte din problemă. Apa poate continua să intre în subsol în timp ce pompa funcţionează.
Dacă sursa continuă să introducă apă, trebuie comparat debitul de intrare cu debitul pe care pompa îl poate evacua în condiţiile reale ale instalaţiei.
Dacă apa intră mai repede decât poate fi evacuată, nivelul va continua să crească chiar dacă pompa funcţionează.
Dacă debitul de evacuare este mai mare decât debitul de intrare, pompa poate reduce treptat nivelul apei, cu condiţia să funcţioneze în domeniul pentru care a fost proiectată.
Această relaţie este mai importantă decât simpla alegere a pompei cu cea mai mare valoare de debit înscrisă pe ambalaj.
După ce ai stabilit tipul apei şi compatibilitatea pompei cu particulele existente, următorul pas este dimensionarea hidraulică.
Nu compara două pompe doar după puterea motorului în waţi sau după debitul maxim declarat.
Pentru evacuarea unui subsol trebuie analizate împreună debitul, înălţimea de pompare, diferenţa de nivel, lungimea şi diametrul furtunului şi pierderile de sarcină.
În partea următoare analizăm cum se interpretează debitul în l/h sau m³/h, de ce debitul maxim nu este debitul pe care îl vei obţine automat în subsol şi cum influenţează traseul de refulare performanţa reală a pompei.
Debitul arată ce volum de apă poate transporta pompa într-o anumită perioadă şi este exprimat frecvent în litri pe oră (l/h) sau metri cubi pe oră (m³/h).
Conversia este simplă: 1 m³/h înseamnă 1.000 l/h. Astfel, o pompă pentru care producătorul declară 10 m³/h are un debit maxim declarat de 10.000 l/h, în condiţiile în care a fost determinată acea valoare.
Pentru evacuarea unui subsol inundat, debitul este important deoarece influenţează timpul necesar reducerii volumului de apă. Totuşi, valoarea maximă din fişa tehnică nu reprezintă automat debitul pe care pompa îl va realiza în instalaţia ta.
Debitul maxim este o caracteristică a pompei determinată în anumite condiţii de funcţionare. În utilizarea reală, pompa trebuie să ridice apa şi să o transporte prin furtun sau conductă până la punctul de evacuare.
Pe traseu apar rezistenţe hidraulice, iar pompa trebuie să furnizeze simultan debit şi înălţime de pompare.
În general, pe măsură ce înălţimea totală împotriva căreia lucrează pompa creşte, debitul disponibil scade conform caracteristicii hidraulice a modelului.
De aceea, două pompe care au acelaşi debit maxim declarat pot avea performanţe diferite în acelaşi subsol.
Înălţimea de pompare descrie sarcina hidraulică pe care pompa trebuie să o învingă pentru a deplasa apa prin instalaţie.
Pentru un subsol inundat trebuie luate în calcul diferenţa de nivel dintre zona din care este evacuată apa şi punctul de refulare, precum şi pierderile de sarcină produse pe traseu.
Aceste pierderi pot apărea în:
Din acest motiv, nu este suficient să măsori doar distanţa verticală dintre pompă şi ieşirea furtunului.
Înălţimea maximă declarată nu trebuie interpretată ca punctul recomandat de funcţionare al pompei.
Pe curba caracteristică a unei pompe centrifuge de drenaj, debitul disponibil scade pe măsură ce creşte sarcina hidraulică. În apropierea înălţimii maxime, debitul poate deveni foarte redus.
Prin urmare, o pompă cu înălţimea maximă declarată de o anumită valoare nu trebuie selectată pentru a funcţiona permanent exact la acea limită doar pentru că punctul de evacuare se află la o diferenţă de nivel similară.
Punctul real de funcţionare trebuie analizat folosind caracteristicile hidraulice furnizate pentru model.
Curba Q-H arată relaţia dintre debitul Q şi înălţimea de pompare H.
Este una dintre cele mai utile informaţii atunci când compari două pompe pentru evacuarea apei.
În loc să verifici doar debitul maxim şi înălţimea maximă ca două valori independente, curba permite să observi aproximativ ce debit poate furniza pompa la o anumită înălţime de pompare.
Dacă producătorul pune la dispoziţie curba de funcţionare, aceasta oferă o imagine mult mai relevantă decât simpla afirmaţie „pompa are 10.000 l/h”.
Aceasta este una dintre cele mai frecvente erori de interpretare a specificaţiilor unei pompe.
O fişă tehnică poate indica atât un debit maxim, cât şi o înălţime maximă de pompare. Aceste valori reprezintă, de regulă, puncte diferite ale caracteristicii hidraulice şi nu trebuie combinate ca şi cum pompa ar furniza debitul maxim la înălţimea maximă.
Într-o instalaţie reală, pompa funcţionează într-un punct determinat de caracteristica sa şi de rezistenţa hidraulică a traseului.
Pentru drenaj rapid, întrebarea utilă este „ce debit obţin la sarcina instalaţiei mele?”, nu doar „care este debitul maxim al pompei?”.
Dacă apa trebuie ridicată de la nivelul unui subsol către un punct aflat mai sus, pompa trebuie să învingă diferenţa de nivel relevantă pentru instalaţie.
Cu cât această diferenţă este mai mare, cu atât punctul de funcţionare se poate deplasa către un debit mai mic, în funcţie de curba pompei.
Nu există o regulă universală potrivit căreia o anumită înălţime de pompare este suficientă pentru toate subsolurile. O casă, un garaj subteran şi un spaţiu tehnic pot avea trasee de evacuare foarte diferite.
Da. Chiar dacă furtunul continuă aproape orizontal după ce apa a fost ridicată din subsol, curgerea prin acesta produce pierderi de sarcină.
Aceste pierderi depind de mai mulţi factori, inclusiv:
Prin urmare, un traseu lung până la punctul de evacuare poate reduce debitul real chiar dacă diferenţa verticală de nivel nu este foarte mare.
Diametrul interior al furtunului influenţează viteza apei şi pierderile de sarcină pentru un anumit debit.
Utilizarea unui furtun prea restrictiv pentru debitul urmărit poate creşte pierderile şi poate reduce performanţa sistemului.
Nu este suficient să alegi furtunul după ceea ce este disponibil în gospodărie. Trebuie verificate racordul pompei, diametrele recomandate şi condiţiile de funcţionare indicate de producător.
De asemenea, montarea unui furtun mult mai îngust printr-un adaptor poate limita performanţa chiar dacă pompa are un racord de refulare mai mare.
Nu automat.
Un diametru adecvat poate reduce pierderile de sarcină, dar debitul final este determinat de întregul sistem: pompa, diferenţa de nivel, traseul, furtunul şi toate componentele prin care circulă apa.
Nu poţi creşte nelimitat debitul unei pompe doar prin utilizarea unui furtun mai mare.
Furtunul trebuie dimensionat în concordanţă cu pompa şi aplicaţia.
Dacă sursa inundaţiei a fost oprită şi cunoşti aproximativ volumul de apă acumulat, timpul teoretic poate fi estimat prin raportarea volumului la debitul real de evacuare.
De exemplu, dacă trebuie evacuat un volum de 5 m³, calculul trebuie făcut folosind debitul pe care pompa îl poate furniza aproximativ în punctul real de funcţionare, nu debitul maxim tipărit pe ambalaj.
Rezultatul rămâne o estimare, deoarece nivelul apei, condiţiile de aspiraţie, traseul şi comportamentul instalaţiei se pot modifica în timpul drenajului.
Dacă apa continuă să intre în subsol, calculul devine diferit deoarece trebuie luat în considerare şi debitul de intrare.
Într-o inundaţie activă, performanţa trebuie analizată ca diferenţă între apa care intră şi apa care poate fi evacuată.
Dacă pompa evacuează mai mult decât intră, nivelul poate scădea progresiv.
Dacă debitele sunt apropiate, nivelul poate scădea foarte lent sau poate rămâne relativ stabil.
Dacă apa intră mai repede decât poate pompa să o evacueze, nivelul va continua să crească.
Într-o astfel de situaţie, simpla înlocuire cu o pompă mai puternică nu este întotdeauna soluţia principală. Dacă este posibil şi sigur, trebuie identificată şi controlată sursa pătrunderii apei.
Nu.
Un debit maxim mare poate fi atractiv pentru drenaj, dar trebuie verificat dacă pompa poate furniza un debit adecvat la sarcina reală şi dacă este compatibilă cu apa evacuată.
O pompă pentru apă relativ curată cu debit foarte mare nu devine potrivită pentru apă încărcată cu particule doar datorită debitului.
În acelaşi timp, o pompă care acceptă particule mari nu este automat cea mai rapidă soluţie pentru orice inundaţie.
Alegerea trebuie să echilibreze caracteristicile hidraulice cu tipul apei şi condiţiile de drenaj.
Nu.
Puterea electrică şi performanţa hidraulică sunt mărimi diferite.
O pompă cu un motor de putere electrică mai mare nu trebuie considerată automat capabilă să evacueze un debit mai mare decât o pompă cu o putere electrică mai mică.
Construcţia hidraulică, randamentul, tipul pompei şi punctul de funcţionare influenţează relaţia dintre energia consumată şi apa transportată.
Pentru alegerea unei pompe de drenaj, verifică debitul, înălţimea de pompare şi curba caracteristică, nu utiliza puterea în waţi ca substitut pentru performanţa hidraulică.
Nu neapărat.
Înălţimea de pompare rezultă din caracteristicile hidraulice ale modelului. Două pompe cu puteri electrice diferite pot fi proiectate pentru debite şi înălţimi de pompare diferite.
Una poate fi optimizată pentru debit mare la o sarcină relativ redusă, iar alta pentru un debit diferit la o înălţime mai mare.
De aceea, comparaţia exclusiv după waţi poate conduce la alegerea greşită.
În cazul apei cu impurităţi, performanţa hidraulică nu este singurul criteriu.
Pompa trebuie să poată gestiona tipul de apă şi particulele existente în limitele prevăzute de producător.
Un model cu debit ridicat, dar proiectat pentru apă relativ curată, poate fi nepotrivit dacă apa din subsol conţine particule peste dimensiunea admisă.
În sens invers, nu trebuie ales un model doar pentru că acceptă particule mai mari dacă debitul şi înălţimea de pompare nu corespund traseului de evacuare.
Cele două nu trebuie analizate separat.
Pentru un traseu cu diferenţă mică de nivel şi pierderi reduse poate fi important un debit ridicat. Pentru un traseu care ridică apa mai mult sau produce pierderi importante, capacitatea pompei de a furniza debit la acea sarcină devine esenţială.
De aceea, alegerea corectă se face după punctul de funcţionare necesar, nu după selectarea independentă a celei mai mari valori de debit sau înălţime.
Înainte de comparaţie, stabileşte tipul apei şi verifică dacă ambele pompe sunt compatibile cu particulele existente.
Apoi compară:
Abia după aceste verificări puterea electrică, materialele, masa, dimensiunile şi preţul pot fi folosite pentru departajarea modelelor care sunt deja potrivite tehnic pentru aplicaţie.
Pentru o alegere corectă este util să cunoşti aproximativ volumul de apă, natura acesteia, particulele prezente, diferenţa de nivel până la evacuare şi traseul pe care îl va parcurge furtunul.
Trebuie stabilit şi unde poate fi evacuată apa în mod sigur şi permis, fără ca aceasta să revină către clădire sau să creeze o problemă în altă zonă.
Cu aceste informaţii poţi compara performanţa reală a pompelor, nu doar cifrele maxime din denumirea produsului.
În partea următoare analizăm diferenţele dintre pompa submersibilă şi pompa de suprafaţă, rolul plutitorului, funcţionarea continuă şi, mai ales, regulile de siguranţă electrică atunci când pompa este utilizată într-un spaţiu inundat.
Pentru evacuarea apei dintr-un subsol, pompele submersibile sunt frecvent utilizate deoarece sunt proiectate să funcţioneze introduse în lichid, în condiţiile specificate de producător.
O pompă de suprafaţă rămâne în afara apei şi aspiră printr-un traseu separat. Această configuraţie implică alte condiţii de instalare şi funcţionare, inclusiv cerinţe privind aspiraţia şi amorsarea, în funcţie de tipul pompei.
Alegerea nu trebuie făcută doar după criteriul „submersibila este mai simplă”. Tipul apei, nivelul disponibil, traseul de evacuare, debitul necesar şi condiţiile de siguranţă sunt mai importante.
O pompă submersibilă poate fi o soluţie potrivită atunci când există suficientă apă pentru funcţionarea modelului respectiv şi când caracteristicile lichidului se încadrează în limitele declarate de producător.
Într-un subsol inundat, avantajul practic este că pompa poate prelua apa direct din zona inundată fără un traseu separat de aspiraţie specific unei pompe de suprafaţă.
Trebuie însă verificate:
Faptul că o pompă este submersibilă nu înseamnă că poate fi utilizată în orice lichid sau la orice adâncime.
Pompa de suprafaţă nu este introdusă în apa care trebuie evacuată. Aceasta preia apa printr-un traseu de aspiraţie şi o transportă către refulare.
Funcţionarea corectă pe aspiraţie depinde de construcţia pompei, diferenţa de nivel, etanşeitatea traseului, pierderile de sarcină, caracteristicile lichidului şi condiţiile prevăzute de producător.
În funcţie de model, poate fi necesară amorsarea pompei şi a traseului de aspiraţie înainte de funcţionare.
Înălţimea de aspiraţie nu trebuie confundată cu înălţimea de refulare şi nici cu înălţimea totală de pompare. Pompa nu poate aspira de la orice diferenţă de nivel doar pentru că are o înălţime maximă de pompare ridicată.
Nu.
Pompa submersibilă este foarte utilă pentru numeroase aplicaţii de drenaj, dar alegerea depinde de situaţia concretă.
Dacă nivelul apei devine foarte redus, unele pompe submersibile nu mai pot continua evacuarea până aproape de pardoseală. Dacă apa conţine materiale pentru care pompa nu este proiectată, aceasta poate fi nepotrivită indiferent de debitul său.
În alte situaţii, accesul, geometria spaţiului sau cerinţele instalaţiei pot favoriza o altă soluţie.
Tipul pompei trebuie ales după aplicaţie, nu doar după viteza cu care poate fi pusă în funcţiune.
Plutitorul poate comanda automat pornirea şi oprirea unei pompe submersibile în funcţie de nivelul apei.
Acest lucru este util atunci când apa continuă să intre în subsol sau când pompa trebuie să supravegheze temporar un nivel variabil.
Un plutitor mecanic are nevoie însă de suficient spaţiu pentru a se deplasa liber. Pereţii, conductele, obiectele din jur sau poziţionarea necorespunzătoare pot împiedica mişcarea acestuia.
Dacă plutitorul rămâne blocat într-o anumită poziţie, pompa poate să nu pornească atunci când nivelul creşte sau poate să nu se oprească atunci când nivelul scade.
Nivelurile de pornire şi oprire diferă între modele şi trebuie verificate în documentaţia pompei.
Nu neapărat.
La o pompă cu plutitor mecanic, oprirea automată poate avea loc înainte ca apa să ajungă la nivelul minim pe care construcţia hidraulică a pompei l-ar putea permite în alte condiţii.
Unele modele oferă alte sisteme de detectare a nivelului sau moduri de funcţionare prevăzute pentru drenaj la nivel redus.
Nu trebuie blocat sau modificat mecanismul plutitorului pentru a forţa pompa să funcţioneze la un nivel mai mic decât cel permis de producător.
Doar dacă modelul şi condiţiile de funcţionare permit acest lucru.
Nu toate pompele au acelaşi regim de funcţionare. Capacitatea de răcire a motorului, nivelul apei, temperatura lichidului şi construcţia echipamentului pot influenţa durata permisă de funcţionare.
Afirmaţia că orice pompă de calitate poate funcţiona fără întrerupere timp de mai multe ore nu este o regulă tehnică.
Trebuie verificat regimul de funcţionare indicat în documentaţia modelului.
Funcţionarea cu un nivel insuficient al apei poate afecta unele pompe, dar efectele şi protecţiile disponibile diferă între modele.
Nu trebuie presupus că toate pompele se defectează imediat atunci când aspiră aer şi nici că toate pot funcţiona în siguranţă în aceste condiţii.
Respectă nivelul minim, condiţiile de funcţionare şi sistemele de protecţie specificate de producător.
Dacă pompa are comandă automată de nivel, aceasta trebuie utilizată conform modului pentru care a fost proiectată.
Riscul electric trebuie evaluat înainte de instalarea sau manipularea pompei.
Apa poate ajunge la prize, doze, cabluri, prelungitoare, tablouri electrice, aparate sau alte elemente ale instalaţiei. Într-un asemenea mediu, nu trebuie presupus că simpla conectare a unei pompe submersibile este sigură.
Dacă există posibilitatea ca apa să fie în contact cu instalaţia electrică sau cu echipamente alimentate, nu intra în zona inundată pentru a conecta, muta sau recupera pompa.
Instalaţia trebuie adusă într-o stare sigură prin mijloace corespunzătoare înaintea intervenţiei în zona inundată.
Protecţia diferenţială reprezintă o componentă importantă a protecţiei electrice, dar nu trebuie tratată ca o garanţie că orice intervenţie într-un spaţiu inundat devine sigură.
Siguranţa depinde de instalaţia electrică în ansamblu, starea cablurilor şi conexiunilor, caracteristicile pompei, protecţiile existente şi condiţiile mediului în care este utilizat echipamentul.
Nu improviza alimentarea electrică şi nu utiliza conexiuni sau prelungitoare necorespunzătoare într-o zonă umedă sau inundată.
Dacă există incertitudine privind siguranţa instalaţiei, aceasta trebuie verificată de o persoană calificată.
Utilizarea unui prelungitor nu trebuie decisă doar după faptul că mufa pompei nu ajunge la priză.
Trebuie respectate cerinţele producătorului şi condiţiile de utilizare ale echipamentelor electrice implicate. Cablurile, conexiunile şi accesoriile trebuie să fie adecvate mediului şi sarcinii electrice.
Conexiunile electrice nu trebuie lăsate într-o zonă unde pot ajunge în apă.
Nu improviza îmbinări de cabluri şi nu modifica cablul pompei pentru a obţine o lungime suplimentară.
Nu.
Cablul de alimentare nu trebuie utilizat pentru ridicarea, coborârea sau transportarea pompei, dacă producătorul nu prevede explicit o asemenea utilizare.
Solicitarea mecanică a cablului poate afecta conexiunile şi etanşarea echipamentului.
Pentru manipulare trebuie utilizate elementele constructive prevăzute de producător, precum mânerul sau sistemul destinat poziţionării pompei.
Poziţionarea trebuie să permită alimentarea cu apă a pompei şi funcţionarea corectă a sistemului de nivel, dacă acesta există.
Suprafaţa trebuie să fie adecvată modelului şi să nu favorizeze aspirarea unor obiecte sau materiale pentru care pompa nu este proiectată.
Dacă pe pardoseală există un strat important de sediment, amplasarea directă în acel material poate fi nepotrivită pentru anumite pompe.
Nu improviza suporturi sau metode de instalare care împiedică răcirea, aspiraţia sau funcţionarea normală a echipamentului.
Punctul de evacuare trebuie stabilit înainte de pornirea drenajului.
Apa nu trebuie evacuată într-un loc din care se poate întoarce către fundaţie sau poate pătrunde din nou în subsol.
De asemenea, evacuarea nu trebuie direcţionată astfel încât să creeze inundaţii pe alte proprietăţi, să afecteze circulaţia sau să fie introdusă într-un sistem în care descărcarea respectivă nu este permisă.
Destinaţia corectă depinde de provenienţa apei, infrastructura disponibilă şi regulile aplicabile evacuării în zona respectivă.
Nu trebuie presupus că evacuarea în canalizare este permisă sau potrivită în orice situaţie.
Tipul sistemului de canalizare, cauza inundaţiei şi regulile locale pot influenţa posibilitatea de descărcare.
Dacă tocmai canalizarea este sursa refulării, pomparea apei înapoi într-un sistem aflat în suprasarcină poate să nu rezolve problema şi poate contribui la reapariţia acesteia.
Punctul de evacuare trebuie ales astfel încât apa să fie îndepărtată în siguranţă şi fără a agrava cauza inundaţiei.
În cazul unei refulări de canalizare, problema nu mai este doar hidraulică.
Apa poate conţine contaminanţi biologici şi materiale pentru care o pompă obişnuită de drenaj nu este proiectată.
Trebuie evitat contactul direct cu apa contaminată, iar echipamentul utilizat trebuie să fie compatibil cu tipul de lichid evacuat.
După îndepărtarea apei poate fi necesară curăţarea şi igienizarea corespunzătoare a suprafeţelor şi materialelor afectate.
În situaţiile cu contaminare importantă, intervenţia specializată poate fi mai potrivită decât tratarea evenimentului ca pe o simplă acumulare de apă de ploaie.
Modul de supraveghere depinde de sistem şi de automatizările disponibile, dar funcţionarea nu trebuie ignorată doar pentru că pompa are plutitor.
În timpul drenajului pot apărea modificări ale nivelului apei, blocarea admisiei, deplasarea furtunului, limitarea mişcării plutitorului sau alte situaţii care afectează funcţionarea.
Supravegherea trebuie realizată fără expunerea persoanei la zona periculoasă şi fără intrarea în apă pentru manipularea echipamentului atunci când există risc electric.
Debitul redus nu înseamnă automat că motorul este defect.
Printre cauzele posibile se pot afla:
Diagnosticul trebuie făcut fără intervenţii improvizate asupra echipamentului alimentat electric şi fără acces într-o zonă inundată nesigură.
Dacă există risc electric, apă contaminată, o refulare importantă de canalizare, o cantitate mare de apă, semne de afectare a construcţiei sau o sursă pe care nu o poţi identifica şi controla în siguranţă, prioritatea nu mai este alegerea rapidă a pompei.
În aceste situaţii este necesară evaluarea riscului şi intervenţia persoanelor sau serviciilor competente pentru problema respectivă.
O pompă poate evacua apa, dar nu elimină automat cauza inundaţiei şi nu transformă un spaţiu periculos într-unul sigur.
După ce tipul pompei, performanţa hidraulică şi condiţiile de siguranţă au fost stabilite, rămâne alegerea practică a echipamentului şi gestionarea spaţiului după evacuare.
În partea următoare analizăm un checklist pentru alegerea rapidă a pompei, diferenţele dintre infiltraţii, apă cu sedimente şi ape uzate, greşelile frecvente, întreţinerea pompei după utilizare şi măsurile necesare pentru a reduce riscul unei noi inundaţii.
Într-o situaţie de urgenţă, alegerea poate fi făcută mai rapid dacă verifici criteriile în ordinea corectă. Nu începe cu puterea motorului sau cu cel mai mare debit afişat pe ambalaj.
Mai întâi stabileşte dacă intervenţia poate fi realizată în siguranţă, apoi identifică tipul apei şi condiţiile reale în care pompa trebuie să funcţioneze.
Pentru comparaţia modelelor, verifică:
Pompa potrivită este cea compatibilă cu apa evacuată şi capabilă să furnizeze debitul necesar la sarcina reală a instalaţiei.
Dacă subsolul conţine apă fără particule semnificative, poate fi potrivită o pompă submersibilă proiectată pentru apă relativ curată, cu condiţia ca toate celelalte caracteristici să corespundă aplicaţiei.
Pentru un strat redus de apă poate deveni important nivelul rezidual pe care pompa îl poate obţine. Un model destinat drenajului la nivel redus poate fi mai util în această etapă decât unul ales exclusiv pentru un debit maxim foarte mare.
Verifică întotdeauna dimensiunea particulelor acceptate, deoarece apa care pare curată poate conţine nisip sau alte impurităţi provenite de pe pardoseală.
Dacă apa a antrenat pământ, nisip sau alte particule, pompa trebuie să fie proiectată pentru caracteristicile respective ale lichidului.
Nu este suficient ca produsul să fie denumit comercial „pompă pentru ape murdare”. Verifică limita declarată pentru particule şi condiţiile de utilizare prevăzute de producător.
Nisipul şi alte materiale abrazive pot produce uzură chiar dacă particulele sunt suficient de mici pentru a trece prin pompă. Capacitatea de trecere a solidelor nu trebuie confundată cu rezistenţa nelimitată la lichide abrazive.
Un strat consistent de nămol schimbă problema de pompare.
O pompă obişnuită pentru ape murdare este destinată apei care poate conţine anumite impurităţi, dar acest lucru nu înseamnă că poate transporta orice amestec cu o concentraţie mare de solide.
Pentru nămol sau lichide foarte încărcate trebuie verificată explicit compatibilitatea echipamentului cu mediul respectiv.
Nu alege pompa doar după diametrul maxim al particulelor. Natura şi concentraţia materialului transportat sunt de asemenea relevante.
În cazul refulării canalizării trebuie luate în calcul atât caracteristicile lichidului, cât şi riscul de contaminare.
O pompă obişnuită pentru drenaj nu trebuie considerată automat potrivită pentru ape uzate care pot conţine materiale solide sau fibroase.
Trebuie utilizat un echipament destinat tipului respectiv de apă, iar contactul direct cu apa contaminată trebuie evitat.
După evacuare, simpla uscare a pardoselii poate fi insuficientă. Spaţiul şi materialele afectate trebuie evaluate şi tratate corespunzător contaminării existente.
În acest caz trebuie analizate două debite: apa care intră şi apa pe care sistemul de pompare o poate evacua.
Dacă debitul real de evacuare este mai mare decât debitul de intrare, nivelul poate scădea. Dacă pompa evacuează mai puţin decât intră, nivelul va continua să crească.
De aceea, debitul maxim din fişa tehnică nu este suficient. Trebuie estimată performanţa pompei la înălţimea şi pierderile de sarcină ale traseului real.
În paralel, dacă poate fi făcut în siguranţă, trebuie identificată cauza pătrunderii apei. Pomparea tratează acumularea, nu neapărat sursa inundaţiei.
În prima etapă a unei inundaţii cu un volum important de apă poate fi prioritară evacuarea unui debit ridicat, cu condiţia ca pompa să fie compatibilă cu apa şi să poată furniza acel debit în punctul real de funcţionare.
Pe măsură ce nivelul scade, poate deveni importantă capacitatea pompei de a continua drenajul la o adâncime redusă.
Din acest motiv, pompa optimă pentru evacuarea rapidă a unui volum mare de apă nu este neapărat şi pompa care poate lăsa cel mai mic nivel rezidual pe pardoseală.
În anumite situaţii, drenajul poate necesita etape diferite, folosind echipamente adecvate fiecărei etape.
Furtunul face parte din sistemul de pompare şi poate influenţa semnificativ performanţa.
Trebuie verificată compatibilitatea cu racordul pompei şi cu debitul urmărit.
Un furtun prea restrictiv, foarte lung, strangulat sau îndoit poate creşte pierderile de sarcină şi poate reduce debitul real.
Traseul trebuie realizat astfel încât furtunul să nu se deplaseze necontrolat şi apa să ajungă la punctul de evacuare stabilit.
Reducerea lungimii inutile a traseului poate diminua pierderile de sarcină, dar furtunul trebuie să ajungă într-un punct de evacuare sigur şi permis.
Nu este justificată scurtarea traseului dacă rezultatul este evacuarea apei lângă fundaţie, într-o zonă din care aceasta se poate întoarce către clădire sau într-un loc nepotrivit pentru descărcare.
Traseul trebuie optimizat hidraulic fără a compromite destinaţia corectă a apei.
Înaintea utilizării, consultă instrucţiunile modelului şi verifică dacă instalaţia respectă condiţiile prevăzute de producător.
Dacă zona inundată prezintă risc electric, aceste operaţiuni nu trebuie realizate prin intrarea în apă sau manipularea echipamentelor electrice din zona periculoasă.
După utilizare, pompa trebuie verificată şi întreţinută conform instrucţiunilor producătorului şi tipului de apă evacuat.
Dacă apa a conţinut sedimente, impurităţi sau alte materiale, acestea pot rămâne în zona de admisie sau în componentele hidraulice accesibile pentru întreţinerea prevăzută de producător.
Curăţarea nu trebuie realizată prin demontări improvizate şi nici cât timp echipamentul este alimentat electric.
Dacă pompa a fost utilizată în apă contaminată, manipularea şi curăţarea trebuie realizate ţinând cont şi de riscul biologic.
Evacuarea apei este doar prima etapă. Materialele şi suprafeţele rămase umede pot continua să creeze probleme dacă spaţiul nu este uscat corespunzător.
După ce accesul este sigur, trebuie evaluate pardoseala, pereţii, finisajele, mobilierul, izolaţiile şi celelalte materiale care au intrat în contact cu apa.
În funcţie de amploarea inundaţiei şi de natura materialelor afectate, pot fi necesare îndepărtarea apei reziduale, ventilarea, dezumidificarea, curăţarea sau alte intervenţii adecvate.
Dacă apa a provenit din canalizare sau dintr-o altă sursă contaminată, evaluarea trebuie să includă şi necesitatea igienizării corespunzătoare.
O pompă evacuează efectul vizibil al problemei: apa acumulată. Ea nu elimină automat cauza.
După controlarea situaţiei trebuie stabilit de unde a provenit apa.
Cauzele posibile pot include:
Remedierea trebuie orientată către cauza confirmată, nu către presupunerea că orice inundaţie are aceeaşi origine.
În anumite configuraţii, un sistem automat de pompare poate face parte dintr-o soluţie de gestionare a apei, dar nu reprezintă o soluţie universală pentru orice cauză a inundaţiei.
Un sistem automat trebuie proiectat pentru sursa şi debitul apei, volumul disponibil pentru acumulare, performanţa pompei, traseul de evacuare şi condiţiile de funcţionare.
Trebuie luat în calcul şi ce se întâmplă dacă pompa, alimentarea electrică, senzorul de nivel sau traseul de evacuare nu funcţionează atunci când sunt necesare.
Pentru spaţiile cu risc repetat, prevenţia trebuie analizată la nivelul întregului sistem, nu doar prin cumpărarea unei pompe mai mari.
Dacă proprietatea are un risc cunoscut de acumulare a apei, disponibilitatea unui echipament potrivit poate reduce timpul necesar pentru începerea evacuării, cu condiţia ca utilizarea să poată fi realizată în siguranţă.
Pompa trebuie aleasă anticipat după situaţia probabilă, iar furtunul şi racordurile necesare trebuie să fie compatibile cu aceasta.
Un echipament depozitat pentru urgenţe trebuie păstrat şi verificat conform recomandărilor producătorului, astfel încât existenţa lui în gospodărie să nu fie confundată cu disponibilitatea garantată în momentul unei inundaţii.
Pentru apă relativ curată, o pompă de drenaj compatibilă cu nivelul apei şi cu traseul de evacuare poate fi suficientă. Dacă apa conţine particule, trebuie verificată capacitatea reală a pompei de a le gestiona. Pentru nămol, materiale fibroase sau ape uzate, este necesar un echipament destinat explicit aplicaţiei respective.
Nu selecta pompa doar după valoarea maximă în l/h. Compară debitul disponibil la sarcina reală, curba Q-H, tipul de apă admis, dimensiunea particulelor, nivelul rezidual şi traseul de refulare.
Dacă apa continuă să pătrundă, pompa trebuie să poată evacua un debit suficient pentru a reduce nivelul, dar cauza inundaţiei trebuie identificată şi remediată separat.
Într-o situaţie de urgenţă, pompa potrivită nu este automat cea mai puternică sau cea cu cel mai mare debit declarat. Este pompa compatibilă cu apa evacuată, capabilă să funcţioneze la punctul hidraulic necesar şi care poate fi utilizată în condiţii de siguranţă.
